Modelul fugii și modelul confruntării. Rezistența prin cultură

Însăși originea istoriei noastre se află sub semnul unei duble paradigme a fugii. Dacă acceptăm ideea că poporul român s-a format din simbioza coloniștilor romani cu populațiile întâlnite pe teritoriul Daciei, atunci, odată cu retragerea aureliană – ce semnificativă denumire! –, unii dintre proto-români au „plecat”, au părăsit ținuturile pe care începuseră să le (re)definească etnic, iar alții au rămas înăuntrul acelor teritorii. Au rămas, dar nu oricum, ci „retrăgându-se” la rândul lor – conform unor istorici și filosofi ai culturii – în adânc, în interior, în viața rurală, în anistoric. Istoria românilor stă, așadar, de la bun început, sub semnul unei duble paradigme a retragerii: una în exterior, în afară, alta înăuntru, în interior. Modelul „emigraționist”, „externalist” și modelul internalist, „țestos”, al retragerii înăuntru, al ascunderii în carapace, al refugierii în interiorul pădurilor și pe crestele munților s-au conturat încă de la bunul (sau răul) început al istoriei noastre. Prima confruntare cu pericolul dispariției (al morții) a creat, în mod traumatic și definitiv, schema fundamentală de comportament în fața oricărui alt pericol: retragerea în afară (fuga, „emigrarea”) sau retragerea în interior (refugiul, conservarea hibernantă, detașarea sceptică, resemnarea).

Reclame

(Contemporanul, martie, 2016)

Perioada comunistă poartă în ea modelele de existență cărora le este tributară o mare parte din istoria României. E vorba despre modelul fugii (în afară) și modelul refugiului (în interior). O a treia posibilă paradigmă, aceea a înfruntării directe și a „expansionismului”, este ilustrată mai mult în alte spații culturale, fiind proprie istoriei altor popoare. Totuși, cum vom vedea, acele câteva momente – intermitente, întrerupte de lungi epoci de recădere – „destinale” ale României se pot defini printr-o ieșire din modelul fugii (și al fricii) și o asumare a paradigmei înfruntării, „expansionismului”, afirmării de sine.

Însăși originea istoriei noastre se află sub semnul unei duble paradigme a fugii. Dacă acceptăm ideea că poporul român s-a format din simbioza coloniștilor romani cu populațiile întâlnite pe teritoriul Daciei, atunci, odată cu retragerea aureliană – ce semnificativă denumire! –, unii dintre proto-români au „plecat”, au părăsit ținuturile pe care începuseră să le (re)definească etnic, iar alții au rămas înăuntrul acelor teritorii. Au rămas, dar nu oricum, ci „retrăgându-se” la rândul lor – conform unor istorici și filosofi ai culturii – în adânc, în interior, în viața rurală, în anistoric. Istoria românilor stă, așadar, de la bun început, sub semnul unei duble paradigme a retragerii: una în exterior, în afară, alta înăuntru, în interior. Modelul „emigraționist”, „externalist” și modelul internalist, „țestos”, al retragerii înăuntru, al ascunderii în carapace, al refugierii în interiorul pădurilor și pe crestele munților s-au conturat încă de la bunul (sau răul) început al istoriei noastre. Prima confruntare cu pericolul dispariției (al morții) a creat, în mod traumatic și definitiv, schema fundamentală de comportament în fața oricărui alt pericol: retragerea în afară (fuga, „emigrarea”) sau retragerea în interior (refugiul, conservarea hibernantă, detașarea sceptică, resemnarea).

Am regăsit aproximativ aceeași explicație într-un eseu care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliografie asupra identității românești, o adevărată teorie asupra românilor și românității și deopotrivă o admirabilă, detaliată și lucidă istorie, scrisă din interior, a literaturii și culturii române din perioada comunistă. Este vorba despre eseul lui Nicolae Breban – Spiritul românesc în fața unei dictaturi. Fuga îl caracterizează pe român, scrie Breban, și de aceea i s-au adus de-a lungul vremii acuze de „lașitate”, „oportunism” etc. Breban mai face două afirmații care merită să fie pomenite:  1. românii au un geniu propriu – iar cei care au oroare de oximorone ar trebui să se oprească acum din citit – anume geniul imitației; 2. românii recuperează – într-un mod absolut paradoxal întârzierile istorice – printr-un alt gen de „dezvoltare”, de progres – care nu este unul gradual, treptat, ci unul prin salt și ruptură.

Breban pune în legătură aceste două afirmații pentru a explica „miracolul românesc” și felul în care apare – sacadat, fără continuitate, fără tradiție în ambele sensuri: una pe care să se întemeieze, respectiv una pe care să o întemeieze. Românii ating vârfuri incontestabile și reușesc să intre, cu laurii pe frunte, pe ușa din față a panteonului culturii și spiritualității universale, crede Breban, pentru că au geniul mimetismului. Adică, în condiții istorice propice, când reușesc să se exprime și să se afirme, românii – ca niște lăutari celești ar prinde din zbor ritmurile culturii și spiritului universal (id est, occidental, id est francez și german) și le-ar executa la rândul lor în interpretări paradisiace. În modernismul, avangarda și suprarealismul occidentale românii, abia ieșiți din Evul Mediu, au excelat, beneficiind de recunoașterea totală a profesioniștilor „domeniilor” respective.

spiritul-romanesc-in-fata-unei-dictaturi_1_fullsize

Cum am eliminat riscul de a fi citiți de oameni care nu iubesc oximoronul, putem să-l amintim și pe cel de-al doilea formulat de Breban: creatorii români imită, dar într-un mod creator. De altfel niște simpli imitatori nici n-ar putea să fie recunoscuți drept inovatori, acceptați ca niște confrați  de mari creatori autentici, aparținând unei tradiții a rafinamentului mai îndelungată decât istoria – totuși atât de vastă – a opincii românești. Brâncuși vine în modernitate printr-o transfigurare a tradiției într-un limbaj artistic modern și nu printr-un „salt” din nimic.

O explicație mai simplă și neoximoronică este cred următoarea: românii au creat aceste „miracole” în momentele de grație în care au ieșit de sub dominația celor două modele evazioniste enunțate la început: al emigrației (fugii în afară) și al refugiului în interior (al „retragerii”, al sub-viețuirii istorice, al vegetării) și au adoptat – mai mereu pentru scurte perioade și prin indivizi excepționali adunați laolaltă de un proiect comun – modelul confruntării directe și al expansionismului, al afirmării expansive de sine. Nu fuga explică reușitele culturale și, în sens larg, spirituale ale românilor, ci tocmai renunțarea la fugă și la refugiere și confruntarea, înfruntarea directă a marilor probleme, a marilor teme, începând cu marea temă a identității. În limbaj nietzscheean românii au devenit mari în epocile (atât de scurte) în care au asumat morala aristocratică de „stăpâni”, de creatori de valori susținuți de o credință fermă în sinele propriu și în alegerile făcute. Dar stăpân este, conform lui Hegel, acela care și-a învins frica de moarte.

Nu e cazul însă să ne mulțumim cu devize și sloganuri. Această frică de moarte – provenită dintr-o judecată lucidă și rece – este după unii mari filosofi, precum Lucian Blaga, ceea ce i-a salvat pe români de la o dispariție fizică sigură din istorie. Dispariția strămoșilor lor, dacii, atât de neînfricați în fața morții „întrucât – scrie amuzat Herodot – se credeau nemuritori” le-a servit ca o usturătoare lecție din care au tras toate învățămintele pentru secolele ce vor urma. Marele paradox cu care se luptă Nicolae Breban în prețioasa sa scriere este faptul că românii – chiar în momentele în care nu-i mai amenința nimic de acest fel trăind într-o țară liberă, neocupată de tancurile sovietice – au permis să se instaureze dictatura ceaușistă, fără să manifeste nici un fel de act substanțial și organizat de opoziție. Au preferat chiar și în acea conjunctură istorică rară – una care le-ar fi permis manifestarea sub semnul modelului „aristocratic” al confruntării și afirmării de sine, fără riscul dispariției sau al subjugării și mai apăsate a poporului – să continue să trăiască în modul „retras”, „sub-istoric” sau, în ce-i privește pe creatori, în corespondentul elevat al acestuia: în înălțimile vaporoase ale estetismului, ale artei pentru artă, ale speculațiilor super-rafinate, ale Păltinișului. Așa cum românii de rând se retrăgeau de secole în codri și într-o existență vegetală, surdo-mută, parte din elitele spirituale s-au retras în aerul rafinat ale producțiilor „fine”, desprinse de realitatea social-politică, negând-o prin ocultare. Dar nici măcar aici – în această foarte discutabilă formă de „rezistență” la dictatura ceaușistă – nu întâlnim din păcate exemple „tari”: aproape toți „sublimii” și „purii” (puriștii) culturali (poate cu excepția optzeciștilor) au făcut compromisuri, au semnat într-un fel sau altul – nu doar prin tăcere – „pactul” cu Diavolul.

Perpexitatea lui Nicolae Breban este maximă iar rechizitoriul său implacabil, inclusiv atunci când vorbește despre sine însuși, deși el este unul dintre foarte puținii care s-au opus direct și deschis politicii de inspirație „nord-coreeană” a lui Nicolae Ceaușescu. Ce ne-a oprit, se întreabă Breban, ce anume a făcut să nu existe o mișcare de grup solidă, coerentă și de durată care să se opună instaurării și extinderii dictaturii ceaușiste? Aceeași mustrare de conștiință revine, altfel formulată, în paginile volumului lui Gabriel Andreescu, Existența prin cultură: nu cumva dacă ar fi existat o opoziție, un act de disidență reală am fi evitat (inutila) vărsare de sânge din Decembrie 1989?

Într-adevăr, pentru slaba reacție sau mai precis pentru lipsa de reacție a intelectualității românești nu există foarte multe explicații. Majoritatea oamenilor de cultură își justifică inacțiunea social-politică prin urgența, prin stringența creării unei opere și, prin ea, a formării și dezvoltării culturii naționale pe care au dorit să o aducă la același nivel cu al culturilor „mari”. Obsesia operei proprii și a culturii mari o întâlnim la Breban însuși prin dorința de a crea roman în stilul „marilor” romancieri, dar și la Noica cu imperativul „sistemului” filosofic și al Ideii; antologică este reacția lui Gabriel Liiceanu în momentul în care se încearcă compunerea unei scrisori de protest în 1988: „ce este mai important, se întreabă Liiceanu, să apară cartea mea, care înseamnă ceva pentru acest popor și pentru spiritualitatea lui, deci noi avem datoria să facem lucruri care atârnă greu în istoria neconjuncturală a unui popor, sau aceste gesturi de acum sunt mai importante și nu mai pun în discuție pietrele noastre de marcaj, fiecare cum poate să le facă, în domeniul lui?” Liiceanu exprimă aici – dezarmant de frust – ceea ce e sigur că gândea întreaga „clasă” a intelectualilor „de soi”, adică a celor care ar fi putut spune și n-au spus, care ar fi putut face și n-au făcut, căci în epoca aceea vorbele erau încă fapte,  cărțile – evenimente, ideile – revoluții. Cultura reprezenta fibra adâncă, veritabilă, „neconjuncturală”, „esențială” a unui popor, la fel cum în alte vremuri și pentru alte elite fibra esențială și veritabilă era credința adevărată, ortodoxia. Nici un compromis nu era inacceptabil dacă, în cazul contrar, prețul plătit ar fi fost credința strămoșească, respectiv „opera”, „cultura” de la care – în viziunea lor – se hrănea însăși ființa neamului românesc. Pe lângă alte motive, succesul imens „de librărie” al aproape oricărui volum bun sau cât de cât acceptabil scris în epoca ceaușistă (inclusiv, dacă nu mai ales, de poezie), tirajele amețitoare, reeditările și în egală măsură considerația, precauția, curtoazia, într-un cuvânt importanța pe care le-o „acordă” în acele timpuri reprezentanții puterii politice creează în mințile „rezistenților prin cultură” ideea că activitatea lor creatoare este absolut indispensabilă poporului român. Îi obligau să producă și să facă totul pentru a produce „literar” tocmai setea și foamea acestei sublim-insațiabile entități logofage (care a cunoscut ultima monstruoasă zvârcolire în primii ani după revoluția din decembrie 89 când „bestia” nesătulă de cuvânt scris s-a repezit și a înghițit de-a valma, pe nemestecate, ziare și reviste – cine nu-și amintește de cozile nesfârșite din fața chioșcurilor de difuzare a presei din primele zile, săptămâni, luni de după căderea lui Ceaușescu, dar și de invazia de tarabe de cărți, „librării” improvizate pe trotuare, de buchiniștii apăruți ca ciupercile după ploaie?; cererea de logos era atât de mare încât cea mai bună afacere imediat după revoluție a fost, fără îndoială, editarea și / sau vânzarea de ziare, reviste, cărți). Cum să lași un popor fără „pâinea” lui spirituală fără să te înfioare gândul că astfel devii direct responsabil de moartea lui în duh?! Ceea ce făcuse Ceaușescu cu pâinea trupească, intelectualii „rezistenței” se luptau din răsputeri să nu se întâmple cu „pâinea” duhovnicească. În aceste condiții – oricât de straniu ni s-ar părea astăzi – tocmai un real act de disidență – de exemplu, o scrisoare de protest – care le-ar fi adus mici-mari șicane din partea statului comunist – întârzieri sau chiar opriri de la editare ale operelor lor – putea fi considerat atunci un act de orgoliu personal, de trufie, de egoism făcut pe seama sacrificării „interesului cultural național”! Iată din nou, din același context citat mai sus – preambulul unei scrisori de protest pierdute pe drumul de la intenție la faptă – cuvintele revelatorii ale lui Gabriel Liiceanu: „Deci, acest gest pe care-l facem, îl facem pentru ce? Pentru a ne salva în ochii Europei, pentru a ne salva în ochii noștri? (…) Da, o facem numai pentru noi! Să fie clar!” În logica de atunci a nu protesta și deci a continua să creezi însemna tocmai a te solidariza cu poporul, cu nevoia lui adâncă și esențială: nevoia de cultură națională. Din nou românii – cei mai de seamă dintre ei – acționau sub imperiul fricii ancestrale, aceea a dispariției „seminției lor” (căci nu despre frica legată de dispariția individuală era vorba – au existat exemple de oameni care au înfruntat regimul cu prețul vieții sau al libertății) și preferau „fuga”, „refugierea”, când nu dansul pe marginea compromisului pentru a salva „sufletul” ginții lor.

Această idee fixă, această obsesie pentru operă, pentru „cultura mare”, pentru „cultura de performanță”, pentru crearea de sisteme filosofice,  pe scurt pentru cultura națională nu sunt deloc noi, ci se leagă direct de programul generației de după înfăptuirea Marii Uniri – așa cum a fost formulat de „șeful” acesteia, Mircea Eliade: eroismul nostru, singurul nostru eroism posibil nu mai are – după crearea României Mari – decât un sens spiritual – crearea unei culturi mari! De aici nevoia, urgența, stringența de a realiza o cultură mare după ce ai fost pus, grație eroicilor înaintași dar și conjuncturilor istorice, pe harta marilor națiuni: nevoia de a da o legitimitate reală, adică spirituală, acestei realități administrativ-politice fără de care însăși existența și menținerea ei nu pot fi de durată. Situația politică a României (devenită nu doar un stat independent dar și o țară unitară și mare) trebuia dublată de o situație culturală pe măsură: România trebuia să facă saltul calitativ la nivelul „culturilor mari”. În Schimbarea la față a României – Cioran nu face altceva decât să teoretizeze și să încerce să dea soluții de „transfigurare” a României de la o cultură „mică” la o cultură „mare”; negăsind că este cu putință acest salt uriaș, consideră că trebuie să ne mulțumim cu statutul de cultură „intermediară” (o analiză detaliată a chestiunii în cartea mea Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative, Editura Trei, 2014)

Așa putem înțelege mai bine rațiunile și reflexele care-i motivau pe intelectualii rezistenței să „acționeze” în felul în care au acționat. Cele trei modele – amintite la început – au fost toate prezente în perioada comunistă, mai ales în perioada ceaușistă, cunoscând translări, simbioze neașteptate (fuga ca act de disidență!), sinteze surprinzătoare. Unii s-au refugiat în tăcere, alții în scrisul „curat” și „pur”, alții într-un compromis „ușor”, alții au „înfruntat” dictatura dintr-un exil „militant” și curajos de la distanță, alții au preferat să vegeteze sub-istoric chiar și în afara țării neluând nicio atitudine, exprimându-se tot șopotitor, sibilinic, șopârlicește deși nu mai erau supuși direct riscului reperesaliilor.

Deși prezintă toate trăsăturile retragerii, exilului interior, evazionismului, rezistența prin cultură este de fapt produsul simbiozei dintre modelul fugii și modelul înfruntării, mai ales dacă ne gândim la felul în care a fost înțeleasă și trăită de către actanții săi (și probabil că și receptată similar de către cei cărora li se adresa): ca o confruntare cu regimul, ca o înfruntare a lui și a directivelor sale, ca o afirmare expansivă de sine și a identității naționale. Toate acestea n-ar fi fost însă posibile dacă n-ar fi existat – măcar într-o oarecare măsură – și o învingere a fricii de moarte.

 

EXISTENTA PRIN CULTURA