Energia radiantă a idealului

Nicio idee nu e în stare să apară într-un mediu lipsit de ideal, într-o lume copleșită de scepticism și suficiență. Toate marile idei aparțin acelor societăți care au crezut într-un ideal – fie că s-a chemat idealul dreptății, al egalității, al fraternității, al credinței în Dumnezeu sau al credinței în om. Orice paradigmă schimbată se datorează apariției unui nou ideal – și orice, de la teorii științifice până la creații artistice și construcții filosofice, confirmă, întruchipează acest ideal.

Reclame

 

 

Cultura și politica sunt cele două aspecte fundamentale ale unei societăți. Ca atare nici una nu poate fi desprinsă de celalaltă, fiind expresii indisolubil legate ale acele aceleiași realități profunde.

Așadar cele două – cultura și politica – vor arăta în egală măsură, chiar dacă în moduri diferite, înzestrările, dar și suferințele adânci ale unei societăți, darurile, ca și lipsurile ei, calitățile, ori defectele ei.

 

Idealul este „fierul” unei societăți. Anemia și anomia lumii noastre

 

Cultura și politica noastre prezintă, ambele, simptomele unei carențe profunde a elementului vital al societății: idealul! Sângele națiunii noastre este lipsit de globulele roșii ale idealului – și de aici anemia și anomia organismului nostru social. Cultura și politica – cei doi obraji ai feței societății noastre sunt la fel de palizi, la fel de fără culoare, la fel de lipsiți de viață. Idealul asigură senzația de stabilitate, de echilibru al unei societăți, idealul este „fierul” din organismul nostru social. De aceea, în deficit de ideal fiind, simțim că ne fuge pământul de sub picioare, trăim în vertij, în dezechilibru.

În absența idealului – o societate este cu adevărat grav bolnavă, așa cum ne lasă să înțelegem Dumitru Drăghicescu în frumoasa sa carte despre ideal. Conștiința socială este un simplu cuvânt – în absența idealului, a Ideii în funcție de care ne reglăm comportamentele, atitudinile, inclusiv știința și învățătura.

Fără structura de adâncime furnizată de ideal, politica unei țări rătăcește la întâmplare, orientându-se pe distanțe scurte, sprijinindu-se de la un pas la altul de obiecte și suporturi din exterior. „Sprijinul extern”, „ajutorul extern”, „împrumuturile” – sunt doar manifestările, simptomele clare că politica românească este lipsită de acel fundament lăuntric, de acea senzație a stabilității care nu poate veni decât din interior. Lipsa idealului este deopotrivă lipsa încrederii în sine, a respectului de sine, a criteriilor valorice, a unei direcții de conduită și în general a coerenței mișcărilor organismului social. Oamenii politici – și, într-o democrație, suntem cu toții într-un fel sau altul oameni politici – acționează la întâmplare, nu știu ce vor să facă, nu au repere la care să se raporteze, criterii în funcție de care să judece.

 

Dacă nu există ideal, atunci nu putem vorbi,în sens propriu, nici de corupție

 

„Corupția” de care se face atâta caz de douăzeci și șase de ani este un fenomen cât se poate de normal pentru o societate lipsită de ideal. De fapt, în sens propriu, corupția nu există în România – întrucât nu există un principiu care să ne regleze acțiunile. Corupția presupune o prealabilă și intimă adeziune la un principiu – de la respectarea căruia la un moment dat, din diferite motive, sub acțiunea unor influențe, ne-am abătut. Un om corupt este un om care a derapat de la principiile morale pe care le-a împărtășit. Un om corupt este un om care a fost un om moral sau care avea toate datele să fie un om moral. Or, aceste date lipsesc într-o societate care nu mai are nici un fel de ideal.

A fi moral înseamnă a avea dorința sinceră de a mă conforma unui model al Binelui. S-a spus de mai multe ori că adevăratul comportament moral nu își are rădăcinile în frica de pedeapsă sau în dorința de răsplată, ci în pura și simpla dorință de bine, căci binele își este suficient sieși. Or, oamenii de azi – nu au această dorință pentru că le lipsește modelul Binelui la care să se raporteze, pe care să vrea să-l imite, să-l asimileze. Sunt absolut convins că cei care fură nu știu – literalmente nu știu – de ce nu e bine să furi. Cei care primesc mită și foloase necuvenite, nu știu, literalmente nu știu – de ce nu e bine să primească mită și foloase necuvenite. Cei care plagiază – nu știu, literalmente nu știu – de ce nu e bine să plagieze. Fiindcă nu avem un ideal, trăim într-un analfabetism moral, oamenilor le lipsesc categoriile morale cu ajutorul cărora să judece și să se judece. De aceea așa-zisa luptă împotriva corupției desfășurată astăzi într-un mod foarte mediatizat este o luptă sortită eșecului câtă vreme nu va fi dublată de o profundă educație morală, iar această educație morală este imposibilă în absența formulării și credinței într-un ideal. Iată, încă o dată, legătura profundă dintre cultură și politică. Acționând cultural asupra unui popor poți obține efecte la nivelul vieții politice, iar acest lucru nu-l poți face decât dacă există o voință politică în acest sens. Planurile de școlarizare prevăd însă mai curând o educație exterioară – eliminându-se tocmai acele discipline care conduc la o evoluție lăuntrică a ființei umane – orele de religie, de filozofie – ca să nu mai amintim de absența de foarte mult timp a educației morale din școli, o disciplină care ar trebui introdusă, obligatoriu, de la prima până la ultima clasă a școlii secundare și să constituie un curs fundamental pentru toate facultățile, indiferent de profil.

 

Bilanțul radiativ al societății noastre: primim mult mai mult decât dăm

 

Idealul este acea forță care structurează forțele, înzestrările, calitățile, dar și defectele unei națiuni și le dă o formă coerentă, stabilă. Fiecărei națiuni îi este specific un astfel de ideal la un moment dat al istoriei sale – fie că se cheamă idealul unității, al libertății, al democrației, al egalității. Idealul acționează asupra energiei interne a unui sistem în așa fel încât se poate obține un „echilibru radiativ”. Precum o stea, o societate care nu poate să-și transforme materia în radiație, în lumină, în strălucire – este sortită la a se prăbuși în ea însăși, la colaps, la implozie. Idealul asigură această transformare a energiei din interiorul unei societăți în radiație. O stea cade în ea însăși, pradă propriei gravitații atunci când nu mai reușește să o contrabalanseze prin transformarea elementelor din interior în radiație exterioară. La fel se întâmplă cu un individ și cu o societate… O cultură, o societate care renunță la a mai străluci – alege să se prăbușească înlăuntrul său.

Să revenim înapoi, pe pământ. Nu doar stelele, dar și pământul însuși are nevoie de un echilibru radiativ. Un pământ care doar ar primi radiație din exterior, fără să emane la rândul lui în spațiul din afara sa, ar începe să fiarbă. Situația ne este familiară prin deja prea bine cunoscutele sintagme: „încălzire globală” și „efect de seră”. Aceleași concepte pot fi folosite și într-un sens sociologic.

Societatea românească nu se mai bucură de mult timp de un echilibru radiativ. Societatea românească – prin cultura și politica ei – nu radiază nimic, nu produce nimic în afară și de aceea este o societate în fierbere, o societate aflată sub o enormă presiune internă. Credința în ideal se asociază intim cu acest emanaționism, căci nu poți asuma un model fără dorința de a-l răspândi în afara ta, de a-l propaga, de a-l impune. Marile culturi, s-a spus, au într-un mod intrinsec o tendință expansionistă și misionară. Valorile la care aderă se vor universale.  Nu poți crede într-un ideal, nu poți asuma un model fără dorința de a-l răspândi în afara ta, de a-l propaga, de a-l impune în exterior. Emil Cioran a arătat că singura soluție pentru cultura română este de a-și găsi un ideal care să-i permită să devină un centru de iradiere pentru zonele din jur, să devină un nou Constantinopol, un centru de cultură și spiritualitate pentru Balcani.

O societate fără ideal este o societate încălzită, în fierbere care, ajunsă la punctul critic al presiunii, va exploda, se va dizolva într-o maximă dezorganizare. Idealul reușește să elibereze energiile sociale într-un mod organizat, ordonat, să le difuzeze sub formă de raze…

 

Idealul este ideativ. Fără ideal nu există idei

 

Există o legătura indisolubilă între ideal și idee. O cultură lipsită de ideal este o cultură lipsită de idei. Producțiile noastre literare, filosofice, artistice sunt lipsite de idee, de substanța ideatică pe care o asigură adeziunea intimă la ideal. Tocmai pentru că politica și cultura românească sunt lipsite de ideal, tocmai pentru aceea sunt lipsite de idee, de idei. Ce dorim noi să facem? Care este ambiția noastra istorică sau metafizică, individuală sau colectivă? Ce dorim să dovedim universului cu viețile noastre?

Iată de ce cultura română actuală excelează în străluciri stilistice percutante, dar evanescente, pulberi scânteietoare de metafore. Nicio idee nu e în stare să apară într-un mediu lipsit de ideal, într-o lume copleșită de scepticism și suficiență. Toate marile idei aparțin acelor societăți care au crezut într-un ideal – fie că s-a chemat idealul dreptății, al egalității, al fraternității, al credinței în Dumnezeu sau al credinței în om. Orice paradigmă schimbată se datorează apariției unui nou ideal – și orice, de la teorii științifice până la creații artistice și construcții filosofice, confirmă, întruchipează acest ideal. Cultura română a fost originală și productivă atâta timp cât a avut un ideal în care o bună parte din societatea ei s-a regăsit și, dimpotrivă, a fost imitativă și de împrumut – atâta vreme cât acest ideal i-a lipsit. Eminescu a fost mare (și) pentru că a crezut într-un ideal. Tot astfel se poate spune despre Blaga, Cioran, Eliade, Noica și atâția alții. Puneți-vă această întrebare la modul cel mai sincer: în ce ideal cred? Pentru care ideal cred că merită să trăiesc? Dacă aveți răspunsul – fie și numai jumătate de răspuns la această întrebare – atunci e sigur că aveți idee, substanță și că puteți spera că jucați la categoria grea a culturii. Oricum s-ar chema idealul dumneavoastră: libertate, cunoașterea adevărului, cucerirea spațiului, ajutorarea nevoiașilor, iubire, mântuire, națiune – acest ideal este ideativ, generator de idei, și, în consecință este generator de realitate.

Căci mintea umană are acest atribut paradoxal – acela de a construi subiectiv categorii, noțiuni și concepte și astfel de a opera la nivelul obiectiv al realității.

(Articol apărut în numărul curent din Contemporanul)