Eroismul cercului

 

Anul Nou este sărbătoarea încheierii și, deopotrivă, a începerii unui ciclu și, prin aceasta, sărbătoarea forței vieții – prezentă în orice act al naturii și universului. În om o asemenea forță prinde conștiință și este celebrată într-un mod explicit – la intervale mai lungi sau mai scurte. Cuvântul „an” provine dintr-un etimon latinesc care înseamnă „inel” – a cărui semnificație este evidentă. Inelul logodnei noastre cu viața îl purtăm în fiecare dimineață când ne trezim, când ne refacem după o boală, când rănile ni se închid, când revedem o ființă dragă, de fiecare dată când ni se face, din nou, foame și sete, ori de câte ori iubirea ce părea epuizată izbucnește cu o vâlvătaie nouă în sufletele noastre, când iertăm și decidem să o luăm din nou de la capăt. Și de un infinit de alte ori prin care se manifestă miracolul acesta al vieții ce știe să înainteze folosindu-se de niciodată îndeajuns elogiata mișcare circulară.

O întreagă simbolistică se poate reduce la semnificația renașterii: de la pasărea Phoenix până la învierea lui Iisus, de la salamandră până la Sisif, de la Osiris până la Focul heraclitean. Dar ceea ce în natură și în univers pare să fie un instinct sau o forță a „cercului” – mai degrabă inconștientă – în om este luptă conștientă și, deci eroism. Ciclurile fizice ale universului și cele ale naturii – mișcările de rotație și de revoluție ale planetelor, anotimpurile, succesiunea zi-noapte – urmează o lege inerentă lor, pe când în cazul omului cercul nu este niciodată complet un automatism. În cele mai banale acte ale noastre există o luptă cu forțele întunericului, ale descurajării și ale renunțării. Ale dezorganizării, ale dezordinii și destructurării. Sufletul omului se confruntă cu tentația permanentă a dizolvării și a rupturii, a (sin)uciderii, iar ceea ce sfinții laudă drept „trezvie”, „nevoință” și „credință” – trebuie atribuit fiecărui om în parte, fiecărui om care reușește să nu se lase pradă tentației destrămării de sine.

Poate că „epidemia” de depresie ce cuprinde umanitatea în ultimile decenii se datorează și acestei stranii uitări a unui lucru înainte îndeobște cunoscut: ordinea umană – spre deosebire de cea „fizică” și „naturală” – este întotdeauna rezultatul unui efort, al unui proces, este o decizie. Freud se înșeală atunci când vorbește despre instinctele vieții și instinctele morții. În om numai moartea este „instinct”, forță întunecată ce-l atrage spre abis, spre „anorganicul” de unde se spune că provine. Pentru om viața este întotdeauna „rațiune de a trăi”. A trăi înseamnă a te opune în mod conștient și responsabil „instinctului morții”, fapt înțeles, chiar dacă doar într-un mod confuz, de către oricine afirmă că „viața este o luptă”.  „Erosul”, dorința noastră de viață, este rațiunea prin care luptăm împotriva instinctualității noastre morbide, împotriva negrei atracții spre (auto)extincție. Depresia apare pe fundalul unei neînțelegeri: viața nu trebuie așteptată ca o plăcere, ci dobândită ca o bucurie: bucuria împlinirii unei datorii, aceea a înfruntării și înfrângerii morții.

Și iată cum prin cele două sărbători, atât de apropiate, aceea a Nașterii Mântuitorului și a Anului Nou spunem același lucru. Toate scenariile miturilor „eternei reîntoarceri” sunt legate de înfruntarea și uciderea unei forțe întunecate ce amenință să dizolve lumea omului având drept urmare refacerea, regenerarea cosmosului. Imaginea lui Hristos întruchipează triumful omului împotriva morții, căci El „cu moarte pre moarte a călcat.” În cazul omului viața nu este niciodată un dat, ci o creație continuă, o decizie mereu reiterată.

 

Prin visele și prin proiectele noastre, prin articularea gândurilor și dorințelor noastre – intrăm într-un scenariu cosmogonic, acela al menținerii ordinii, al întreținerii focului vieții în noaptea întunecată și rece a morții ce amenință de pretutindeni. Fiecare cuvânt al nostru este ca o piatră a lui David aruncat împotriva unui Goliat ce încearcă mereu să ne reducă la tăcere, să ne dez-articuleze, să ne „închidă gura”.

Reapariția anul acesta al revistei Cultura are aceeași semnificație – atât pentru noi, pentru colaboratori, cât și, sperăm, pentru cititorii noștri. Efortul nostru teribil de a nu ne opri să vă transmită aceeași putere de a continua în ciuda tuturor invitațiilor, mai mult sau mai puțin politicoase, la desființare!

Acest text a apărut ca editorial al revistei Cultura nr. 12 (556) joi 29 decembrie 2016

Articolul în format pdf poate fi descărcat AICI

 

Reclame