PROIECTUL POLITIC POSTMODERN ROMÂNESC (în Contemporanul nr. 3, martie 2017)

Proiectul politic postmodern romanesc Conte 3 – 2017.8-9

 

De câte ori Academia Română deschide ușa unui subiect de importanță națională, de atâtea ori un roi de viespi ce pare că a pândit foarte atent cea mai mică întredeschidere dă năvală înăuntru vrând să înțepe tot ce găsește în cale, bâzâind amenințător, survolând pe deasupra togilor academicienilor…

„Roiul” fost stârnit de un apel prin care Academia Română a ieșit în spațiul public vorbind și apărând ideea de identitate națională. Or, înțelegem că nimic nu poate să irite mai mult – vom vedea de ce – decât această idee. Dacă Academia ar fi fost un Psiholog, iar națiunea despre care face vorbire un individ oarecare ce prezintă semnele unei personalități disociate, numai niște bolnavi ar fi putut aduce obiecții discursului ei privitor la rolul esențial al sentimentului identității și unității în existența normală a unui individ sau a unui grup social.

De fapt – după ravagiile făcute de postmodernism și de științele cognitive – în deconstruirea „eului”, a „centrului” individualității – nu mai e deloc sigur că doar bolnavii ar fi protestat. Lor li s-ar fi alăturat toți aceia care proclamă „moartea subiectului”, adepții democrației neurologice, profeții „corectitudinii politice” – o corectitudine fără rectitudine, căci normalitatea ei este lipsită de orice normă.

Ceea ce mă miră de fiecare dată când analizez câte un fenomen social politic românesc este ambiguitatea și confuzia în care plutesc de multe ori taberele care se confruntă, permeabilitatea lor, strania și inconștienta lor asemănare și întrepătrundere. Iată, de pildă: Apelul Academiei Române a fost combătut cu aplomb atât de către Gabriel Andreescu și de Observator Cultural (într-un mod firesc, dată fiind poziția lor ideologică), dar și de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (situați la polul opus corectitudinii politice, critici recunoscuți ai acesteia, primul dintre ei fiind chiar un exeget al Bibliei). De asemenea – pentru a fi și mai mare confuzia – până mai ieri, Gabriel Andreescu conferenția de la tribuna Academiei Române și publica în revista de față – situată la polul opus „corectitudinii politice” și care asumă cu totul alte valori – „tradiționale”, „identitare”, „naționale” și „ierarhice”. Paradoxul românesc nu se oprește aici: revista „Contemporanul” însăși are pe frontispiciul ei un citat din Friedrich Nietzsche – cunoscut destructor al „identității” și al „centrului”, primul filosof postmodern…

 

Pentru a face puțină lumină în confuzia actuală trebuie să fim conștienți că lumea în general și țara noastră în particular se confruntă cu o schimbare de paradigmă, de concepție asupra individului și societății. Vechea paradigmă – a unității și identității – se schimbă cu o alta – a multiplicității și fragmentarității / contradicției. Conform primeia mersul firesc al istoriei este înspre crearea de unități tot mai vaste, înspre integrarea diferențelor în sinteze tot mai cuprinzătoare. Filosofia lui Constantin Noica ilustrează foarte clar această paradigmă. Amintesc două dintre ideile sale fundamentale: „închiderea care se deschide” și „contradicția unilaterală”. Prin „închiderea care se deschide” Noica are în vedere integrarea unor unități mai mici într-o unitate mai mare: „casa se deschide în localitate, localitatea în țară, țara în continent ș.a.m.d.”. Prin contradicția unilaterală – Noica amintește eternul conflict dintre parte și întreg: „partea contrazice întregul, dar întregul nu contrazice partea.” În cele din urmă „partea” ajunsă la o conștiință de sine mai dezvoltată – individul maturizat – se va regăsi pe sine în întregul pe care înainte îl contrazicea într-un mod primitiv și hotărât: se va descoperi ca „sine”, ca „noi”.

De partea cealaltă, se situează cei care afirmă că nu există un singur centru, ci o sumă indefinită de centre, că „eul” este o construcție mintală și că un singur om cunoaște o sumă indefinită de „euri”, că națiunea este de asemenea un construct, o abstracție – în realitate existând doar populații compuse la rândul lor din indivizi diferiți atât între ei, cât și față de ei înșiși (în sensul că „profilul” lor este un mozaic sau mai curând un puzzle care se poate rearanja într-o infinitate de forme „coerente”/posibile), că „sexul” sau „genul” este o invenție „politică” și că de fapt există o sumă indefinită de sexe și de orientări sexuale, că familia reprezintă de asemenea o instituție politică ce ține de o axiologie patriarhală, sexistă și machistă ce ar trebui desființată etc. Într-o asemenea paradigmă religia devine din principiu inacceptabilă – dat fiind că religia postulează o unitate și o identitate absolută ce dă regula unităților și identităților relative. Un „postmodern” este în mod automat ateu, nereligios și antireligios. Nici individualismul liberal și nici comunismul nu pot fi comparate cu această perspectivă: ea neagă orice „unitate” căreia omul trebuie să i se supună sau înspre care să se îndrepte, fie că această unitate era „personalitatea umană” deplin formată, originală și creatoare (ca în individualismul liberal), fie societatea avansată în care individul se eliberează de condiționările materiale și își descoperă pe deplin ființa sa comunitară (precum în comunism).

Noua „ordine socială” vine cu ideea că totul este compus din puncte care pot fi redistribuite după diferite „plăceri” sau „interese” sau „voințe” – conjuncturale, momentane, efemere – întrucât conceptul de adevăr este complet expirat, dimpreună cu cel de moralitate. Singura „lege morală” este aceea că orice are dreptul să existe / nu existe și să se afirme / nege în virtutea inexistenței oricărui principiu director – dacă întrunește consensul (și acesta mereu în schimbare) al membrilor unei anumite „comunități” bine precizate. Comunitățile „mari”, „organice” și „permanente”  – poporul, națiunea, majoritatea alegătorilor – sunt incompatibile cu noua viziune și de aceea – iar acest lucru trebuie deja subliniat – ideea de democrație clasică nu este adecvată proiectului postmodern. Un scriitor de la noi, Mircea Cărtărescu o destituie numind-o „democratură” – dar nu tiranie a majorității, în sensul dat de Mill – de anihilare a vocii minorității și individului. Democratura pentru Cărtărescu reprezintă tirania exercitată de „principiul majorității” care neagă dreptul unei minorități de a fi la putere în ciuda sau independent de voința majorității. Argumentele aduse în sprijinul „depășirii metafizicii” democrației sunt de obicei de ordinul următor:  ca în orice domeniu, puterea politică trebuie exercitată de o grupare de „specialiști” sau „tehnocrați”, validați de o comunitate bine precizată în funcție de anumite interese; „majoritatea alegătorilor / cetățenilor” presupune existența unei „entități colective”, a unei „ființe” naționale sau a unei „voințe generale” – când de fapt nu există decât voințe individuale și conjuncturale. În acest scop ideea de popor și de „majoritate” trebuie ridiculizată, demontată și deconstruită: „poporul votant” este spălat pe creier, „fără dinți”, „manipulabil”, înghițitor de excremente televizate (Gabriel Liiceanu) sau chiar un excrement (Horia Roman Patapievici). Să adăugăm opera lui Lucian Boia – un adevărat specialist în „dedesubturile” ficțiunii numită națiune – și vom avea câteva linii de forță ale „contributorilor” cei mai importanți în impunerea, teoretică, a noii paradigme.

Și totuși… Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici și Andrei Pleșu servesc mai curând neintenționat, inconștient proiectul postmodern. Îl servesc cu atât mai bine cu cât, de fapt, ei nu aderă decât la un singur punct din programul acestuia – demitologizarea „poporului” și a „ființei naționale”. În rest, ei rămân cu totul atașați vechii paradigme, fiind, toți trei, critici vehemenți ai „corectitudinii politice” și ai „omului recent”. Poate tocmai de aceea vocea lor este cu atât mai credibilă, mai puternică și mai speculată de promotorii noii paradigme, căci tocmai de o verigă intermediară, de un termen mediu este nevoie atunci când se trece de la o „lume” la alta. Dincolo de „popor” – Gabriel Liiceanu (ateu, dar credincios în valorile filosofiei și în posibilitatea de a deține adevărul ultim, absolut), Andrei Pleșu (om religios, dar și filosof) și Horia Roman Patapievici (religios, filosof și, în plus, om de știință) fac parte din aceeași „școală de gândire” cu Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Aurel Popp, Răzvan Theodorescu. În afara valorii „națiunii” – discursul tuturor este unul profund anti-postmodern și anti-corectitudine politică (vezi în acest sens și ultima carte publicată de Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, 2016). Sorin Adam Matei îi diagnostichează cât se poate de bine identificându-le elitismul („boierii minții”) și opunându-le paradigma postmodernă.

Asemănările dintre discursului „boierilor minții” și proiectul postmodern sunt absolut întâmplătoare și doar de suprafață (fapt ce nu-i împiedică să profite fiecare de pe urma celuilalt): cei trei „tenori ai gândirii” desconsideră națiunea și poporul în interiorul paradigmei unității și identității și în virtutea unor unități mai largi decât acestea: Europa, Occidentul, lumea civilizată / liberă. Ei se raportează la un set de valori (incontestabile și identificate ca fiind realizate, întrupate în democrațiile moderne occidentale), iar poporul român este criticat de la înălțimea acestui „reper” absolut, Europa unită fiind rezultatul integrării națiunilor într-o unitate mai vastă decât ele – fără însă – cel puțin în intențiile ei fondatoare – a le contrazice sau dizolva. Poporul nu are decât să evolueze, să avanseze spre un nivel determinat – atins de democrațiile occidentale moderne. Iar dacă „ființa națională” îl împiedică să-l atingă, atunci mai bine să renunțe la această „ființă”.

Ei bine, proiectul postmodern nu împărtășește nici pe departe o asemenea credință în unitate sau identitate – nici măcar într-o identitate sau unitate europeană. Nici măcar unitatea și identitatea „umanității” nu-i spun nimic. O Europă unită este pentru adepții proiectului postmodern tot atât de nocivă – ba chiar încă și mai nocivă – decât existența națiunilor. De aceea vor face orice pentru combaterea Uniunii Europene – folosindu-se chiar de discursurile naționaliste ale „dreptei”, răul națiunii – eventual al unor națiuni aflate în conflict – fiind mult mai mic decât răul unei uniuni de națiuni, ghidată de niște valori fundamentale. „Omul politic” și „clasa politică”, „parlamentul” – fie el național, fie european – fac obiectul unei neobosite campanii de denigrare.

Înainte de a vedea care este finalitatea politică a acestui demers și de ce „postmodernismul” este atât de plăcut unor potentați, să inventariem mijloacele de implementare în societate a noii paradigme și să analizăm din acest punct de vedere societatea românească actuală.

1.Multiplicarea centrelor de putere. Pentru a desființa ideea de centralitate este nevoie să o relativizezi, să creezi mai multe centre de putere și subsecvent un conflict între ele. În România, conflictul dintre „palate” (Guvern și Președinție)  – devenit deja tradiție – este cel mai vizibil. În lumea intelectuală, există de asemenea mai multe „palate” și conflicte între ele. Iată-l de pildă pe cel de la care pleacă și textul de față, dintre Academia Română și o altă „academie” – una informală (grupul elitist al „humanitașilor” antinaționaliști); există însă, chiar formal, o instituție ce poartă oficial, în titulatura sa, denumirea de academie (Academia Oamenilor de Știință). Tradiție a devenit deja și conflictul dintre Uniunea Scriitorilor din România și „adevărații”, „tinerii”, „valoroșii” scriitori români care fie nu și-au găsit locul în rândurile USR, fie și-au dat demisia în semn de protest față de diferite decizii ale conducerii USR. Deși aceștia din urmă nu s-au constituit încă într-o structură închegată – totuși e neîndoielnic că ei constituie un grup cu o voce ascuțită și constantă, al cărei mesaj este următorul: „scriitorimea adevărată și necoruptă suntem noi, nu cei din USR”.

Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că însuși regimul actual al României (cel de republică) are o alternativă care este întreținută de ani și ani de zile: monarhia, prin instituția numită Casa Regală a României. A recunoaște astăzi (oficial!) în republica România existența unei Case Regale a României, titlul de Rege al României și cel de Principesă – Moștenitoare a Tronului României constituie o mostră de clivaj politic fără precedent. Orice țară este fie monarhie, fie republică – numai România face o figură cu totul aparte, destituind – balcanic – principiul contradicției și fiind o republică ce are și o Casă Regală (atenție!, o instituție activă, nu una memorială).

Alte „case regale”– de data asta neoficiale – (Regele Cioabă, Împăratul Iulian) vin să întregească peisajul pestriț al unei Românii împărțite în „republici”, „regate”, „case regale”, „împărății”.

  1. Schimbarea raportului parte-întreg. Astăzi în România „partea” nu doar că refuză să evolueze spre o conștiință de sine lărgită sau spre o conștiință a sinelui ei lărgit, ci se impune pe ea însăși ca fiind întregul însuși sau superioară întregului: ardelenii sunt superiori românilor și întregii Românii, demonstranții din Piața Victoriei (200 – 300 de mii) sunt „adevăratul popor român” sau superior poporului format din aproape douăzeci de milioane, DNA este superior Justiției, „humanitașii” reprezintă adevărata cultură, scriitorii români – în principal contestatarii USR-ului – sunt superiori literaturii române.

Cel mai celebru exemplu pentru schimbarea raportului parte-întreg rămâne în țara noastră – cazul DNA. DNA este singura instituție care împarte (cu adevărat) dreptatea, în vreme ce celelalte instituții ale justiției intră într-o zonă nesigură, gri – trebuind să fie, eventual, „super-vizate” de DNA sau de SRI. Spre deosebire de celelalte cazuri amintite, acesta din urmă este deocamdată singurul în care o instituție anexă și în principiu subordonată instituțiilor tradiționale a reușit să se impună ca o alternativă care le surclasează într-un mod evident. Faptul acesta este deosebit de frustrant pentru cei care sunt membrii instituțiilor tradiționale, ca și pentru aceia care nu pot înțelege cum „partea” (în cazul de față Procuratura) poate să fie deasupra întregului (Justiția). Totul pare desprins dintr-o constituție a unui Platon dement în care „paznicii” ar fi conducătorii de drept ai cetății.

  1. Regionalizare, atomizare și „ură de sine”. În acest context, pe acest fundal al clivajului – discuția despre autonomizarea unor regiuni – devine oarecum obișnuită, firească. Trecutul și o sensibilitate aparte ne fac să acordăm o mai mare atenție tendințelor separatiste – în principal ale Transilvaniei, dar trebuie să înțelegem că fracturarea României este, iată, mult mai profundă, mult mai lăuntrică și mult mai răspândită. Autodisprețul românului a devenit mai proverbial decât paradoxul cretanului care afirma că toți cretanii sunt mincinoși. Astăzi fiecare român afirmă că toți românii sunt hoți, corupți, neperformanți, pomanagii. În chiar psihologia românului actual vedem această ciudată, aproape patologică despărțire de el însuși. Modelul regionalizării pentru România rămâne Republica Moldova, un alt „stat român” autonom supranumit „moldovenesc” – în ciuda tuturor elementelor comune evidente cu ale românilor – istorie comună, limbă, etnie. Cea mai flagrantă negare a evidențelor este însă statutul de „limbă moldovenească” acordat limbii române vorbite dincolo de Prut. În Republica Moldova – limba română este proclamată „limbă moldovenească”, doar pentru a proclama o ruptură acolo unde orice minte normală vede o simplă identitate. Iar statul român neagă evidența și recunoaște, laolaltă cu republica Moldova, existența limbii moldovenești, fără să aibă minima pretenție ca realitatea să nu fie denaturată într-o asemenea manieră și să ceară parlamentului de la Chișinău măcar introducerea sintagmei „limbă română moldovenească”, în locul celei actuale care consfințește o minciună sfruntată. Sau, dacă nu li se poate impune „fraților de peste Prut” această minimă condiție de bună colaborare, atunci ar fi rămas ca variantă „viabilă” și ironică proclamarea oficială a blingvismului României: limba română și limba moldovenească.

Care este însă finalitatea îmbrățișării proiectului politic postmodern și cine sunt cei mai predispuși la a-l adopta / finanța? Este vorba despre anumiți indivizi super-potenți financiar, uneori mai bogați decât state întregi sau uniuni de state și care – grație logicii economiei actuale se simt mult mai în drept să conducă și să fie la putere. Însăși piața le legitimează dorința de putere, dat fiind că politica este dependentă și de multe ori emerge din economic. Acești indivizi nu aparțin ei înșiși unei „națiuni” sau unui „spirit național”, căci economia este globalizată și transnațională. Individul super-potent financiar este complet de-localizat – el își externalizează serviciile, își plasează investițiile în diferite locuri convenabile, singura lui regulă fiind înmulțirea banilor. Singurele piedici sunt instituțiile vechii paradigme – instituții ale „statului”, instituții așa-zis „naționale” fundamentate pe anumite principii și valori, nesupuse legilor economiei de piață. De aceea acești indivizi sunt dispuși să plătească bani grei pentru a întreține o cohortă întreagă de intelectuali care să vehiculeze ideile noii paradigme – ce vizează finalmente desființarea „statului național”. Cum mecanismele democrației – oricât ar fi de controlate păstrează mereu o doză de incontrolabil și imprevizibil – intenția programului postmodern este înlocuirea valorii democrației și a alegerilor libere cu altele, cea mai cunoscută la noi fiind aceea a „statului de drept”. O copleșitoare victorie a „statului de drept” în fața democrației clasice o constituie, după cum se știe, invalidarea referendumului de destituire a președintelui Traian Băsescu în 2012 printr-o simplă decizie a unei instituții plasată deasupra tuturor instituțiilor democrației clasice (Curtea Constituțională – din nou, un exemplu al răsturnării raportului parte-întreg).

 

Academia Română este astăzi atât de drastic atacată tocmai pentru că reprezintă, cum singură se definește, o instituție a unității și identității naționale. Academia Română este o ultimă „redută” a acestor valori și a vechii paradigme – negate copios astăzi de către cei cărora le-ar plăcea să se proclame oricând purtătorii de cuvânt ai „poporului român”.

Reclame