Nu mă săruta pe gură!

 

Este ultima și prima „pretenție” a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare și „prestatorii”, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă față de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puțin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloșat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge și-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leșin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocație, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut” adus în discuție de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent” ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul” dintre prostituată și client, este însăși condiția lui de posibilitate, este metalingvistică și metaerotică, este „legea” care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafață.

 

Zicala ultra-cunoscută despre prostituție: „cea mai veche meserie din lume” ne spune, în subtext, și că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituție. Trecerea de la economia „darului”, de la economia vânătorii și a pradei de război la economia întemeiată pe „remunerație”, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii…

 

Modificarea „genetică” a minților noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existența unei alte paradigme în afară de aceea a activității contra banilor. Mai mult, deși încă mai credem că există zone ale gratuității, ale inestimabilului și ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre și „calculatoare” atât de performante încât ne traduc „profitul” rezultat în urma unei „investiții” sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoții – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru…

 

Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii și-a păstrat demnitatea ultimă și primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înțelegerea dintre prostituată și clientul său a fost respectată și în cadrul relației dintre muncitor și patron, dintre sclav și stăpân. Cel care cumpăra marfa numită om și care o folosea după pofta inimii avea decența să nu-i ceară acestuia și „sentimentul” și „sărutul” său! Ultima graniță de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată.

 

Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii” din zilele noastre au fost făcuți să-și sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea față de ei. Generația corporatistă dovedește în această privință un exces de zel care depășește cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbește cu o plăcere aproape libidinoasă – și în vârful muntelui și în largul mării, în fundul prăpastiei și probabil că și în drum spre ceea lume – despre „proiecte” și „taskuri”, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea” unei noi direcții… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în fața propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Își imaginează oare că este mai puțin cumpărat dacă își cultivă credința că „o face pentru că vrea și pentru că-i place”?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie față de patronii de astăzi: angajații lor, forța de muncă, „curvele” lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată față de exploatarea la care sunt supuși, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmașii lor au avut binecuvântarea să trăiască. Într-un fel sau altul desființarea claselor sociale s-a și produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă!

 

Tot mai mult dinspre tânăra generație corporatistă se întețește acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate și de alte instituții – prin forța lucrurilor mai conservatoare, mai inerțiale – este vorba despre instituțiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat și de ele, laolaltă cu pretențiile nefirești ale „stăpânilor” de a ne dovedi dragostea față de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne” – demnitatea anacronică și complet inutilă –  de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!”

 

***

Acest articol a apărut și pe blogul Adevărul

 

 

Reclame