Petru Bejan, Estetica în cotidian. Itinerariu frivol, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2014
Supraoferta actuală de obiecte și concepte estetice pare să ne împingă într-o situație neobișnuită: aceea de a nu mai ține pasul, senzorial, perceptiv și intelectual cu ceea ce ni se prezintă drept „bun” de consum estetic. Suntem pe cale să dezvoltăm, dacă nu cumva este deja consemnat ca diagnostic recent, un sindrom al „balaurului”: cel care te face să regreți că nu ai mai multe capete cu care să consumi și să înțelegi o realitate atât de diversă și de contradictorie.
Publicată în 2014, la Editura Fundației Academice Axis, Estetica în cotidian. Itinerariu frivol, cartea profesorului Petru Bejan, ne descrie modurile, teoretice și practice, în care suntem asaltați de „fenomenul estetic”. Totul se propune ca „obiect estetic” – de la cele mai banale bunuri de consum până la înseși viețile noastre, care ar trebui trăite conform unei arte a „frumosului”. Hrana, băutura, hainele, rețelele sociale, parcurile și amenajările edilitare – toate sunt făcute pentru a „încânta” ochiul și, în general, toate organele senzoriale umane.
Cum spuneam, oferta de a trăi estetic astăzi este atât de mare încât aproape că ar trebui inventate noi simțuri pentru a o percepe și un nou intelect… pentru a o înțelege. Niciunul din conceptele clasice ale esteticii nu mai rezistă acestei abundențe: frumosul a fost lăsat în urmă, căci există – deja și ea clasică – o „estetică a urâtului”, „agreabilul” pare o categorie de o naivitate înduioșătoare în fața experimentelor ce lasă mult în urmă granița grotescului și scabrosului, reprezentările „sublime” sunt surclasate de instalații în care dejecțiile și reziduurile sunt expuse emfatic. Ecorșeurile – altădată simple reprezentări artistice – au devenit astăzi obiecte de artă în sensul cel mai propriu al termenului obiect: cadavre plastifiate care-și poartă cu dignitate „haina de piele” într-o călătorie post-mortem prin galeriile lumii… („Haina de piele și dedesubturile ei”, pp. 46-49) Ochiului și urechii – organele senzoriale specializate în receptarea „frumosului” – li s-au adăugat în epoca noastră nasul și gura, cu nimic mai prejos în trăirea estetică a lumii. Dimpotrivă, „gustul” și „bunul-gust”, ca și mirosul și „mirosul fin” au devenit instrumente critice indispensabile într-un domeniu stăpânit de incertitudine și ambiguitate. În definitiv, întreg corpul a devenit un receptacul al stimulilor „estetici”, dar și un obiect estetic el însuși, în simpla și literala lui viețuire. Corpul devine în zilele noastre scena pe care se desfășoară actul „estetic”, o scenă vie în care granițele dintre actor și spectator se estompează până la dispariție, așa cum ne arată autorul în splendida analiză pe care o face fenomenului dandismului.
Totul este repus în discuție de experimentele artistice din lumea noastră. „Opera de artă” a căpătat o voință, o personalitate proprie, îmboldită de ambiții germinative. Ea nu mai reprezintă, nu mai re-produce, ci este re-productivă în cel mai propriu sens al termenului: vrea să-și creeze cititorul, contemplatorul – chiar dacă existența acestuia va rămâne pentru totdeauna în seama simplei contingențe sau a purei idealități. Când Deborah de Robertis se așază în fața „Originii lumii”, încercând să transpună in actu pictura lui Courbet, ea pare desprinsă, „născută” de această operă, copie vie și imperfectă a ei. („Muzeul ostentațiilor nude”, pp. 50-53)
Se tinde de altfel spre realizarea unei autonomii desăvârșite: „opera” se desprinde, încetul cu încetul, de dependența „tradițională” de un receptor, fie el viitor sau ideal, pretinde că poate supraviețui în absența lui, ca atare, că-și poate fi sieși atât obiect, cât și subiect. O instalație precum aceea a lui Jeppe Hein, Cage and mirror, prezentată de Petru Bejan în „Oglinda și papagalul” poate fi interpretată în această cheie a voinței de autosuficiență. Cușca semisferică în interiorul căreia tronează o mare oglindă, instalație unde vizitatorul poate intra devenind astfel parte integrantă din opera expusă – devine, în această lectură, emblematică pentru narcisismul total al epocii noastre – caracteristic atât operelor de artă, cât și indivizilor în carne și oase care – probabil ca întotdeauna – tind să „imite” arta timpului lor și s-o întrupeze în propriile lor vieți.
Muzeele ies în stradă, strada devine muzeu. A te plimba gol la un vernisaj dedicat nudului devine în mod spontan „parte” din expoziție: „perfomerul” de ocazie nu stârnește nici un fel de reacție din partea personalului de securitate, totul este cât se poate de „natural” și cât se poate de artistic. Până și oamenii obișnuiți au înțeles că artă poate fi astăzi orice, că totul este sau poate deveni „artistic”. Un obiect – oricât de banal, derizoriu sau precar – poate căpăta brusc o valoare estetică dacă este expus sau privit cu această intenție. A intrat de asemenea în uzul publicului larg că arta este mai presus de înțelegere, că inteligența nu mai poate face față provocărilor „artistice”, că – așa cum s-a „dovedit” de atâtea ori în istorie – artistul este mult mai departe decât comentatorii, interpreții și „cititorii” săi, că este viitor sensibil, întrupat, că este prezentul a ceea ce va să vină. De aici o formă – de multe ori hazlie – de smerenie estetică, de toleranță și acceptare necondiționată a orice se prezintă pe sine ca act artistic. O asemenea disponibilitate a consumatorului de artă își are desigur și un vast suport teoretic, cum ar fi de pildă scrierile unei Susan Sonatag sau „tezele” potrivit cărora interpretarea unei opere este in(de)finită ca și perspectivele din care o privim.
Consecințele unei asemenea „liberalism” sunt, ne arată Petru Bejan, neașteptat de prezente în viața noastră de zi cu zi. Spațiul public este amenajat după „bunul gust” care este tot una cu „bunul plac” al edililor. Faptul că nu mai există nicio normă estetică duce la tot felul de experimente „urbane” – care mai de care mai imunde, grosolane și lipsite de elementarul bun simț. De la tăierea teilor din Iași până la arhitectura kitsch aprobată de consiliile locale, „deschiderea” perspectivistă își arată efectele adverse, toxice… Rezultatele sunt resimțite în carne ca fiind de o urâțenie și de o stupiditate fără rest. Să fi rămas oare trupul ultimul „martor” tăcut al „platonismului” estetic, ultimul său martir – care prin suferința lui zilnică depune mărturie despre un alt sens al frumosului, prigonit cu sălbăticie de unii dintre adepții înverșunați ai cotidianității experienței estetice?
Acest articol a fost publicat și pe pagina Adevărul
Horia Pătrașcu 