Dincoace de luminișul ființei

Jane Goodall, În umbra omului, trad. din engleză de Veronica Focșăneanu, Editura Art, București, 2019, 316 p.

 

Maimuțele, așa cum sunt prezentate de Jane Goodall, sunt nefiresc de asemănătoare oamenilor. Par niște oameni ținuți de o graniță nevăzută, subțire ca un fir de păr, dincolo de lumea umană. Granița aceea nevăzută, subțire ca un fir de păr – și totuși atât de impenetrabilă – este limbajul articulat. Cimpanzeii studiați de Goodall sunt, literalmente, niște „oameni ai pădurilor”, aflați dincoace de – cu vorba lui Heidegger –  „luminișul ființei”.

În rest, cimpanzeii împărtășesc aproape toate gesturile fundamentale ale ființei umane: râd, se luptă, se gâdilă, se îmbrățișează, se sărută, se mângâie; formează alianțe, le rup, trăiesc în grupuri ierarhizate, au lideri; își îngrijesc puii aproape tot atât de mult cât își îngrijesc oamenii copiii și etapele dezvoltării lor psiho-somatice sunt similare; la traumele produse de despărțirea de mamă, puii dezvoltă depresii severe, atunci când supraviețuiesc fizic; se plictisesc, se joacă; fabrică unelte (trebuie subliniat că Goodall a fost prima care a documentat folosirea uneltelor de către cimpanezei); sunt receptivi la toți microbii pe care-i poartă oamenii; sunt omnivori; studiile genetice arată că 99% dintre gene ne sunt comune, structura creierului lor fiind cea mai apropiată de structura creierului uman, fiind mult mai asemănători nouă decât gorilele; comunică cu alte specii – remarcându-se chiar prietenii – rare, e drept – formate între cimpanzei și babuini, de pildă; sunt uneori posesivi, geloși, anumiți masculi încercând să țină în captivitate femele; aruncă cu pietre și cu obiecte, bat darabana, încearcă să impresioneze făcând adevărate spectacole de etalare a forței; în sfârșit – de multe ori merg în două picioare – mai ales în cadrul acestor spectacole, dar s-a constatat că unul dintre cimpanzei – atins de o paralizie a membrelor superioare produsă de poliomielită – a adoptat mersul biped. Dorm făcându-și culcușuri pe ramurile înalte (să fie oare obiceiul nostru de a dormi în pat, cu alte cuvinte pe o suprafață situată deasupra solului, podelei – o reminiscență a acestui obicei al maimuțelor de a-și face culcușul noaptea la înălțime, de a nu dormi pe sol niciodată din pricina prădătorilor?). Să mai adăugăm că sunt omnivori, carnea fiind totuși o delicatesă – pe care o mănâncă asezonată cu un mănunchi de frunze (o rădăcină îndepărtată a obiceiului nostru de a consuma carnea însoțită întotdeauna de salată?)

Toate aceste lucruri consemnate de Goodall îți dau fiori. Pe bună dreptate cartea a făcut senzație în 1971, anul apariției ei, devenind rapid un best-seller mondial și un punct de referință în literatura de specialitate.  Ai senzația că literalmente te afli în fața unui semen de-ai tăi, cu un „om al pădurii” (cum se traduce, literal, cimpanzeu). Fotografiile care însoțesc studiul lui Goodall, desfășurat în rezervația Gombe Stream din Tanzania, sunt eclatante: facies-urile lor sunt aproape niște chipuri umane, cu o puternică amprentă a personalității, a individualității, a unicității lor. De altfel, Goodall are buna inspirație de a le da nume exemplarelor urmărite de ea (David, Goliath, William, Flo, Rodolf, Mike, Leaky, Mc Gregor) și de a le descrie atât de bine șirul de evenimente, de incidente și de întâmplări – nașterile, relațiile dintre frați, adopțiile orfanilor neajutorați de către frații sau surorile lor mai mari – încât creează impresia prezenței unui veritabile, deși numai virtuale, dimensiuni „istorice” a acestor animale. Prejudecata că animalele trăiesc într-o „atemporalitate” tâmpă, într-un prezent încremenit, într-un etern acum – este expulzată din mințile noastre de observațiile cercetătoarei britanice. Odată ce evenimentele sunt consemnate, iar actorii lor sunt individualizați și deci identificabili – „prezentul” etern se înscrie, firesc, într-o succesiune temporală, de-a dreapta trecutului și de-a stânga viitorului. Absența consemnărilor, a urmăririlor pe termen lung a acestor animale a făcut ca prejudecata atemporalității animalice să fie atât de bine cristalizată în mințile noastre încât a constituit de multe ori un postulat în discursul filosofic. Iată deci că nu e așa – animalele, cel puțin cele superioare, cimpanzeii, în cazul de față, trăiesc, ca și noi, într-o temporalitate fluidă – unde stazele ei sunt permanent reconfigurate: un simplu accident prezent, un freamăt al pădurii, o mișcare bruscă, o privire insistentă pot să rearanjeze trecutul și viitorul – ca o ușoară învârtire a unui caleidoscop – într-un fel cu totul nou, neașteptat. Mai putem să alocăm numai ființei umane „proiectitatea” – așa cum o fac Heidegger sau Sartre – după ce citim în cartea lui Goodall acel episod „amoros” – în care una dintre curtezane, respinsă seara (din cauza orei târzii?) de cimpanzeul căruia îi erau dedicate favorurile ei, este, la prima oră a dimineții, căutată, țintit, de amorezul cu forțe refăcute? Să însemne aceasta, concluzionează interogativ Goodall, că cimpanzeul a păstrat pe toată durata nopții – imaginea curtezanei, că a dormit și s-a trezit cu ea în gând?

Jane Goodall nu cade în extrema cealaltă – a afirmării inexistenței diferențelor dintre om și animal, respectiv dintre om și cimpanzeu. Dar afirmă – și această afirmație trebuie adoptată de orice antropolog sau filosof ca un principiu metodologic esențial: nu putem spune care sunt deosebirile esențiale dintre oameni și animale, dintre oameni și cimpanzei decât după ce ne vom fi lămurit pe deplin, după ce vom fi cunoscut și vom fi înțeles cât mai mult din ceea ce-i aseamănă. Goodall este de părere că anumite distincții sunt accesibile unei observații de primă instanță. De exemplu, în ce privește relaționarea dintre cimpanzei: masculul și femela nu realizează o pereche, masculul nu se preocupă de progenitură – de altfel, dată fiind promiscuitatea și „libertinajul” ce domnesc în societatea cimpanzeilor, nici nu ar putea ști ce a odrăslit – femela alcătuind o familie doar cu puii ei (surorile mai mari implicându-se aproape spontan, mânate mai întâi de curiozitate, în creșterea noului-născut sau chiar, cum am văzut, în înlocuirea completă a mamei); masculii – în afara perioadei de împerechere – preferă să rămână cu ceilalți masculi, să se purice reciproc, să hălăduiască sau să alcătuiască „bande”. Totuși, se întreabă Goodall, nu putem vedea aici, dincolo de deosebirile formale față de om – monogamia, „fidelitatea” conjugală și implicarea tatălui în creșterea și îngrijirea copilului – și o asemănare – informală, dar nu mai puțin evidentă: faptul că părinții de sex masculin preferă compania altor prieteni și tovarăși de același sex – pentru „puricatul” conversațional, eventual la un pahar, sau pentru practicarea ori vizionarea anumitor sporturi „masculine”? O altă distincție – foarte importantă și interesantă – între manifestările afective ale cimpanzeilor și cele ale oamenilor: izbucnirilor de furie le urmează aproape imediat împăcarea agresorului cu victima sa – de îndată ce aceasta din urmă își prezintă gesturile de supunere – arătarea posteriorului, ghemuirea, scâncetele. Dacă am fi păstrat această trăsătură de la strămoșii noștri, poate că nu am fi avut astăzi atâtea conflicte de lungă durată și nici resentimente clocotitoare. Un comportament inițial neînțeles de către Goodall este acela prezentat de victima unei agresiuni: ea se târăște după agresor cerșindu-i – tocmai acestuia! –  consolarea, mângâierea! Care nu întârzie să fie arătate de către acesta – astfel încât cele mai virulente agresiuni aproape că se suprapun cu expresii ale tandreței: îmbrățișări, mângăieri, săruturi, puricat frenetic și mormăieli gâfâite. Goodall regăsește însă acest comportament – fosilizat în atitudinea copilului mic care deși certat de părinți se agață de ei, le cere să fie îmbrățișat, le sare în brațe.

Gesturile de solicitare a iertării sunt uluitor de asemănătoare cu cele făcute de oameni. De pildă, sărutarea mâinii cimpanzeului dominant, respectiv punerea mâinii de către acesta pe creștetul cimpanzeului dominat. În repertoriul de gesturi ecleziastice – ale iertării, binecuvântării, ale îngenunchierii – le putem regăsi pe acestea transpuse aproape literal. Să adăugăm la gesturile „umane” făcute de cimpanzei: punerea mâinii pe spatele celui căruia i se solicită atenția, atingerea mâinilor ca încurajare, sărutul și îmbrățișarea de bucurie (de pildă, când în tabăra creată de Goodall, dau pentru prima oară peste grămezi de banane). Nu lipsește nici măcar ștergerea la fund cu un mănunchi de frunze în caz de diaree…

Până la Goodall s-a crezut că uneltele reprezintă o prerogativă strict umană, că nici un animal nu este capabil să creeze și să utilizeze unelte. Or, Goodall a reușit să documenteze – inclusiv fotografic pentru întâia oară – existența uneltelor la cimpanzei: fie că vorbim de bețigașul de scormonit în mușuroiul de termite – devenit între timp celebru, fie de „buretele” creat din frunze, printr-o prealabilă mestecare a lor, pentru a colecta mai ușor picăturile de ploaie de pe trunchiurile copacilor, fie de acel „bețigaș” de investigat, de explorat – pe care cimpanzeul îl folosește pentru a lua „mostre” olfactive sau gustative dintr-un „obiect” periculos (un șarpe) sau interzis (fratele sau sora nou-născuți pe care mama nu-l lasă să-i atingă). De la descoperirile făcute de Jane Goodall definirea uneltelor a trebuit să mai adauge o caracteristică esențială, aceea de a fi păstrate, depozitate în vederea refolosirii lor, pe lângă cele privitoare la prelucrarea și utilizarea unui obiect pentru satisfacerea nevoilor. Sunt mult prea mulți aceia convinși că ustensilitatea este trăsătura definitorie a omului (să nu-i amintim, dintre filosofi, decât pe venerabilii Bergson și Heidegger) pentru a se putea renunța așa ușor la ea: decât să nu mai definim omul prin capacitatea de a fabrica unelte, mai bine o îmbogățim: capacitatea de a fabrica și de a păstra unelte. Într-adevăr cimpanzeii nu păstrează uneltele, după cum nu-și păstrează nici culcușurile de la o noapte la alta. Lucru, într-un fel de înțeles, ținând cont că mediul le oferă permanent resursele necesare ori de câte ori doresc să-și confecționeze un băț de scormonit mușuroaie sau un culcuș din frunze.

Interesante sunt și observațiile lui Goodall la simțul moral și cel „religios” – așa cum se schițează la cimpanzei. Câteva lucruri merită reținute. Mai întâi se pare că există un „respect” straniu al „proprietății” asupra prăzii: masculul care a vânat o pradă (un pui de antilopă sau un pui de babuin) are drepturi exclusive asupra ei – ceilalți membri ai grupului, indiferent de poziția lor ierarhică, inclusiv masculul dominant, cerșind o bucățică de carne și exprimându-și frustrările fie prin manfiestări agresive îndreptate către ceilalți cimpanzei din jur (dar niciodată față de posesorul hălcii de carne), fie prin scâncete, țipete puerile și tăvăliri – astfel că de multe ori, pentru a scăpa de atâta zgomot, „vânătorul” se îndură să împartă hrana sau să scuipe resturi de carne în mâinile întinse la cerșit. În privința altruismului sau a grijii față de ceilalți – din documentarea lui Goodall rezultă că ele nu depășesc al doilea grad de rudenie (chiar „prieteniile” dintre cimpanzei sunt formate, pare-se între frați). Cimpanzeii bolnavi sunt priviți mai întâi cu o curiozitate înspăimântată, apoi eliminați din grup, marginalizați și în cele din urmă atacați sau chiar uciși de alți membri ai grupului, sănătoși sau măcar mai puțin debili. Să fie aceasta o formă primitivă și brutală de „eutanasie”, mai ales că eliminarea bolnavilor sau a bătrânilor neputincioși se regăsește și în societățile arhaice-tradiționale? Tema este astăzi, în lumea occidentală, de foarte mare actualitate, dezbaterea în jurul ei prezentând adoptarea sau posibila adoptare a eutanasiei ca pe o cucerire a civilizației înaintate, fundamentată pe valorile libertății și „demnității”. Iată însă că departe de a fi o cucerire a civilizației înalte, eutanasia este mai curând un „reviriment” al „simianității” nostru ancestrale.

Un sentiment al morții sau chiar o conștiință a morții, fie și ea difuză, le arată, fără îndoială, mama în relație cu puiul ei decedat. Ea continuă să-l care – câteva zile după ce acesta a murit, furnizând observatorului o imagine sinistră: mama își îmbrățișează puiul ale cărui membre se leagănă flasc, iar capul îi atârnă pe spate – ca într-o Pietà silvestră. Așa cum am arătat-o și într-un alt text (Cum a apărut moartea?) condiția de posibilitatea a conștiinței morții este atașamentul – dezvoltat la rândul lui în cadrul unei societăți complexe care permite stabilirea relațiilor de lungă durată (mai ales, dar nu numai, o copilărie extinsă). Obiceiul oamenilor de a păstra trupul celui drag încă câteva zile după ce acesta a murit – ba chiar de a-l transporta în interiorul comunității într-un convoi funerar – nu pare foarte departe de comportamentul cimpanzoaicei îndoliate.

În sfârșit, o uluitoare dovadă a existenței unui pre-sentiment sau pre-conștiințe magico-religioase o constituie așa-numitul „dans al ploii” executat de cimpanzeii masculi în cazul unei furtuni puternice, cu tunete și fulgere: aceștia aleargă în două picioare în sus și jos, târând câte o creangă groasă după ei, scoțând sunete de amenințare ca și când ar vrea să „impresioneze” și să influențeze acel „ceva” producător de ploaie. Or încercarea de a influența – prin acțiune indirectă o entitate aflată la distanță – este nota distinctă atât a atitudinii magico-religioase, cât și a celei științifice. Privit cu ochii unui biolog dansul ploii pare un comportament absurd, „nebunesc” – ceea ce e riguros exact. În loc să se adăpostească de ploaie sau să aștepte „plouați” și resemnați sfârșitul ei – cimpanzeii o „sfidează”, se „luptă” cu ea… S-a spus de mai multe ori că omul este urmașul unei maimuțe bolnave, „avortate” – dar iată că dansul ploii ne obligă să tragem toate consecințele: la începutul rațiunii stă nebunia, omul rațional se trage dintr-o maimuță nebună.

(Cronica prezentă a apărut în numărul curent al României literare – nr. 19/2020 – 8 mai)