Codul lui Cioran

(prefață la Ion Dur, Cioran – A Dionysiac with the voluptuousness of doubt, Vernon Press, 2018, 182 p.) versiunea în limba engleză poate fi accesată AICI

Citind – sau scriind o carte despre Cioran – nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă Cioran însuși ar fi agreat o asemenea întreprindere. Să comentezi un gânditor care proclamă inutilitatea tuturor lucrurilor și primordialitatea amăgirii, nu este aceasta „culmea” – ca să folosesc cuvântul din titlul primei sale cărți – inutilității? Și totuși… se pare că nici lui Cioran, nici altor maeștri ai „disperării” nu le este indiferentă receptarea și posteritatea operei lor. Schopenhauer și Nietzsche vituperau având în mânecă „asul”, pe atunci invizibil, al gloriei lor viitoare. Kierkegaard pare că predică din amvonul recunoașterii viitoare – asupra căreia nu are nicio o singură îndoială. Cioran însuși este foarte atent la „ecourile” scrierilor sale, își cenzurează scrierile, retractează anumite teze, cultivă o enormă corespondență cu admiratorii săi, încurajează studiile și lucrările academice asupra operei sale.

Să fie acești oameni care ne dau, prin scrierile lor, senzația că au privit în tenebrele ființei, în abisul faptului de a fi, la fel de sensibili la faimă ca toți ceilalți, ca cei pe care-i repudiază, a căror măruntă trufie este în atâtea sclipitoare și usturătoare rânduri – denunțată, deconstruită, ridiculizată? Cum să explici ruptura dintre conținutul arzător al cuvintelor și revelațiilor lor și acest lamentabil „autorlâc”?

Deasupra orgoliului unui scriitor – indiferent cât de mărunt ar fi – nu mai există nimic altceva în afară de trufia Diavolului. Nu e deloc exclus ca chiar ea să fie originea „scrisului” însuși, a literaturii, căci dacă Dumnezeu este Cuvântul, Diavolul – maimuțărindu-l –  a „creat”, de-a-ndoaselea, răsturnându-l pe cel originar, cuvântul scris. Celor vechi nu le era străină opoziția fundamentală, radicală – pe care noi, modernii, dedați atâtor forme de scris, noi modernii, cei care scriem și atunci când vorbim, am uitat-o definitiv: contradicția dintre rostire și scriere. Platon  o evocă în mai multe dialoguri – întruchipând – ca de atâtea alte ori – „paradoxul mincinosului”, el însuși fiind un redutabil scriitor care face apologia oralității, dând astfel – prin omagiul (scris) adus rostirii – mai multă credibilitate scriiturii sale.

Refuzul – absolut inflexibil – al marilor învățători, ai marilor inițiați de a scrie – este revelatoriu. Ca și cum ar fi cunoscut toate pericolele asociate acestei practici „diavolești”, Buddha, Iisus, Socrate, Confucius – nu au scris niciodată vreun rând. Religia islamică respinge de asemenea ideea că Coranul ar fi fost scris – acesta i-ar fi fost dictat Profetului, apoi în-scris de alții în paginile unei cărți. În aproape toate tradițiile, cuvântul originar este cuvântul rostit, scrisul este secundar și „murdar”. Învățătura orală premerge și prevalează asupra celei scrise, până târziu doctrina orală este secretă, ezoterică, iar cea scrisă este publică, exoterică, profană. „Adevărul adevărat” nu se comunică decât prin viu grai – și acest adevăr adevărat se reflectă în doctrina scrisă la fel de fidel precum un chip în umbra sa.

Scenariul textelor „sacre”, cele care comunică un adevăr originar, primordial este simplu: ele sunt tran-scrieri ale unei rostiri precedente – fie aceea a unui maestru, fie a divinității înseși. „Autoritatea” unor asemenea texte izvorăște din afara lor, nu le este intrinsecă decât în măsura în care le este transcendentă. O asemenea „literatură” (textele sacre și sapiențiale) este credibilă doar în măsura în care este o literatură fără autor – în sensul pe care-l au modernii în vedere. Valoarea unei asemenea scriituri derivă din aceea că altcineva a zis ceea ce este consemnat în ea.

Or, cum vom vedea, Cioran face parte din categoria – paradoxală – a scriitorilor iluminați. Din această contradicție în termeni decurge ambiguitatea fundamentală a operei lui Cioran, ca și puternica fascinație pe care o exercită o asemenea scriere asupra cititorului. Ion Dur constată că Cioran se descotorosește rapid de orice posibilă influență sub care ar putea fi pus, fie că este vorba despre Camus, etichetat drept provincial și semidoct, fie că este vorba despre Nietzsche repudiat ca „iconoclast cu trăsături de adolescent”. Nici Bergson, nici intuiționismul, pe care Ion Dur are meritul deosebit, niciodată suficient de subliniat, de a le fi dezvăluit ca surse principale ale gândirii cioraniene, nu scapă acestei frenezii a debarasării de înaintași. Care este însă mobilul acestei susținute demontări a oricărei suspiciuni privitoare la originalitatea gândirii sale?

Cioran este constrâns la o asemenea atitudine de situația sa fundamental ambiguă: genul de adevăruri profesate, conținutul scriiturii sale este unul care ține de ordinea revelației, a iluminării și, deci, a rostirii. Pe de altă parte, scriitorul se plasează, prin definiție, prin însăși „gramatica” folosită, într-o serialitate, într-o cronologie, într-o istorie. Iluminatul vorbește din spațiul atemporal al primordiilor, el nu este contemporan decât cu Dumnezeu și cu Diavolul. Faptul că nu el este autorul textelor sacre sau sapiențiale care-i reproduc cuvintele întăresc, în mintea cititorului, această impresie: „o iluzie de perspectivă” împinge într-o depărtare primordială „sursa” adevărurilor consemnate. Scriitorul iluminat reprezintă însă o tipologie aparte căreia Cioran, alături de Nietzsche, Schopenhauer sau Kierkegaard, îi aparține.  Scriitorul iluminat profesează un stil oral-mistic (nu întâmplător cartea lui Nietzsche se numește Așa grăit-a Zarathustra) a-bibliografic, originar; drept urmare, scriitorul iluminat  va contesta – fie explicit, fie, cel mai adesea tacit, prin absența oricărei trimiteri, a oricărei referințe la înaintași – adevărul oricărei afirmații anterioare apariției sale; scriitorii iluminați, la fel ca întemeitorii de religii, vor să cultive în spiritele cititorilor lor impresia că tot ce s-a spus înainte de ei a fost eroare, iluzie sau, cel mult, un semi-adevăr, o prefigurare schiloadă a adevărului integral care, abia prin ei, se revelează omenirii. Terminologia unui scriitor iluminat va fi formată, în cea mai mare parte, din termeni tari precum „culme”, „pisc”, „abis”, „foc”, „gheață”, „iluzie”, „temei”, „moarte”, „viață”, „devenire”, „ființă”, „neființă”, „nimicire”, „creație”, „bine”, „rău”, „ultim”, „prim” etc.

Literatura „primordială” nu suportă însă prezența unui autor. Valoarea ei de adevăr derivă dintr-o instanță exterioară, transcendentă ei. Or, în cazul „scriitorului iluminat”, autorul este chiar cel care rostește, proferează adevărurile din textul său. Nu întâmplător, atât în cazul lui Cioran, cât și în cazul celorlalți, întâlnim preferința pentru aforism, pentru „vorba de spirit”, pentru „poantă”, analogie, „formulă” și paradox – adică tocmai pentru figurile caracteristice „stilului oral”. Raționamentele strânse ale filosofilor le repugnă pentru că scrierile lor rivalizează nu cu tratatele de filozofie, ci cu Evangheliile, cu Coranul, cu Vedele.

Meritul deosebit al cărții de față îl reprezintă faptul că autorul ei a ajuns la decriptarea „codului” de fascinație al scrierilor lui Cioran. Ion Dur traversează, hermeneutic, mai multe straturi ale acestuia: „darul mâhnirii”, „histironismul” autorului, „sinceritatea” epistolară exercitată în așa fel încât granița dintre scriere și scrisoare este invizibilă, singurătatea sa fundamentală, persistentă chiar în mijlocul convivialității… Care este „secretul” lui Cioran, cum se poate decripta codul stilisticii sale? Să fie, oare, se întreabă Ion Dur, acea experiență a închisorii de șase luni despre care ne relatează Pamfil Șeicaru, experiență care să-i fi desăvârșit pentru totdeauna pesimismul și scepticismul? Este Cioran un gnostic? Sau este poate un fruct al biografiei sale – așa cum în nenumărate rânduri vrea el însuși să ne facă să credem – mai precis al acelei experiențe „originare”, dezastruoase, a bolii și a insomniei? Sau, dimpotrivă, este un rod al bibliografiei parcurse de el cu o sete insațiabilă? Și, întrebarea întrebărilor, este Cioran un filosof sau un filosof renegat, un suflet de poet – rătăcit într-o minte tăios de lucidă? Deconspirarea lui Cioran nu se oprește aici: secretul scrisului său efervescent este „lipsa măsurii ca vitalitate”; revolta sa metafizică este, „de fapt”, revoltă contra condiției sale de provincial, condiție care l-a marcat și urmărit întreaga viață. Din lista de deconspirări nu lipsește resentimentul, revanșa pe care Cioran ar vrea să și-o ia în fața vieții (de care nu se poate bucura) și în fața morții (pe care n-o poate învinge). Voința lui Cioran este din două părți frântă – dinăuntru, de propriul său temperament morbid, din „afară”, de fatalitatea morții. Între aceste două fatalități ireparabile germinează resentimentul sau mai precis sentimentul revanșard al existenței.

Ion Dur ajunge la o primă concluzie surprinzătoare: Cioran este numele unui inconfundabil joc al măștilor: deghizamentul este adevărata sa natură. Masca și ambiguitatea îl definesc fundamental pe Cioran. O mască fără nici un chip ar fi atunci corespondentul auctorial al doctrinei amăgirii fără esență, al aparenței în care esența este, eventual, ulterioară și factice. De-mascarea este un proces în definitiv infinit, întrucât Cioran nu ar avea un chip adevărat al său. Astfel, despărțirea de filozofie ar „ascunde” neputința de a elabora un sistem coerent, după cum despărțirea de români, de România are rațiuni „utilitariste”: grija ca trecutul său „deocheat” (adeziunea la mișcarea legionară) să nu iasă la iveală. Dar, la rândul lor, acestea din urmă ascund alte și alte măști – menite a-i proteja și dezvălui totodată adevărata identitate care este una ambiguă, proteică, maestră a erijării și a eschivei.

În sfârșit, Ion Dur trage cea de-a doua concluzie: Cioran este un autor, este scriitor și ca orice scriitor este și un actor, un expert al disimulării. Într-adevăr, astfel aflăm „cheia” decodificării lui Cioran. Ambiguitatea sa esențială derivă din dublul său statut pe care-l revendică pentru sine: aceea de a fi un iluminat și un scriitor. „Chipul” pe care ne-am aștepta să-l întâlnim dincolo de măștile pe care și le pune nu poate fi decât absent, inexistent – tocmai pentru că chiar el este autorul textelor sale, al unei literaturi „primordiale” care, de regulă, se întemeiază pe o sursă aflată în afara ei. Din spatele scriiturii lui Cioran nu vorbește nimeni tocmai pentru că singur Cioran este autorul textelor sale. Cioran se poate intitula pe bună dreptate un „mistic fără Dumnezeu”. Discrepanța dintre așteptările cititorului privitoare la literatura primordială, întemeiată într-o instanță transcendentă, și autonomia textelor scriitorilor iluminați este pre-figurată, anticipată și pre-întâmpinată de aceștia prin aneantizarea exteriorității: scriitorii iluminați se autointitulează profeți ai morții lui Dumnezeu, cavaleri ai neantului, propovăduitori ai imanenței. Iar cititorii lor sunt făcuți să caute în scrierile lor un adevăr, mereu promis, pe care știu că nu-l pot afla. Și să cunoască, alături de cei care-l anunță „doar bucuria ce-l precede, bucuria și nebunia și frica.” (Cioran, Ispita de a exista)

 

Reclame