Creștinismul și civilizația morții

 

Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică, trad. de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas, 2019, 331 p

 

Potențialul (dar și activul) distrugător al creștinismului reprezintă o temă importantă de dezbatere. În spațiul nostru cultural, stâpânit mai curând de conformism, de tradiționalism, de obediență și de o religiozitate în fond neasumată, o dezbatere pe această temă lipsește aproape cu desăvârșire. Responsabilă pentru o asemenea stare de lucruri este repulsia lăsată în urmă de deceniile de ateism științific, patronat de dictatura comunistă. Critica religiei este, în spațiul nostru mental, conotată din start unei abordări politice tendențioase, de sorginte marxistă. M-am confruntat eu însumi cu reacții ostile ori de câte ori am încercat să aduc în discuție unele teme sensibile ale religiei creștine (cum ar fi bunăoară tema botezării pruncilor; adaug doar ca un amănunt picant că colaborarea mea cu revista Dilema a încetat, fără alte explicații din partea redacției, după publicarea unui articol despre acest subiect, intitulat „Vaccinul religios”). Reacția față de asemenea abordări este una de burzuluire și țâfnă, ca în fața încălcării unei subînțelese „legi a tăcerii”. După anii ‘90 a existat, în România, un reviriment al bisericii creștine, dar și al cercetărilor de istoria și filosofia religiei – situate însă pe un teren indiscutabil favorabil religiei creștine. Anumiți intelectuali publici și-au construit o adevărată carieră discursivă asumând ideea valorii fundamentale a creștinismului pentru societatea românească postcomunistă – și i-aș aminti aici, spre exemplificare, doar pe Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici și, mutatis mutandis, pe Dan Puric. Recent, într-una dintre conferințele Despre lumea în care trăim, organizate, la Ateneul Român, de către Fundația Humanitas Aqua Forte, Horia Roman Patapievici a conferențiat despre superstițiile moderne – fascismul, nazismul, comunismul – dar, așa cum a arătat la aceeași conferință, Gabriel Liiceanu, într-o frumoasă demonstrație a dictonului „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”, conferențiarul nu a suflat nici o vorbă despre faptul că modernitatea începe cu o critică serioasă și radicală a „superstiției” prezente în religia creștină. Oricum, atunci când se discută despre ororile săvârșite sub numele religiei iubirii, toate acestea sunt expediate la capitolele anexe ale istoriei, intitulate „excepții” și „exagerări”. Creștinismul, într-o asemenea perspectivă, nu este, deci, vinovat; vinovați sunt unii oameni – natura umană este aceeași peste tot – , iar acești unii sunt puțini și deloc reprezentativi. Victimele creștinismului sunt și ele puține la număr, neînsemnate victime colaterale ale sublimului triumf al Bisericii asupra păgânismului.

În Occident, lucrurile nu stau deloc așa. Cercetători serioși, dintre care nu lipsesc credincioși fervenți, discută cu luciditate, cu spirit critic, cu onestitate istoria creștinismului și în aspectele ei negre, întunecate, neonorabile. Chiar dacă și acolo unele teme sunt discutate mai curând în surdină și folosind multe eufemisme. Una dintre ele este distrugerea moștenirii antichității clasice desfășurată sub semnul Crucii. Cartea lui Catherine Nixey este importantă tocmai pentru că își propune să o aducă la suprafață într-un mod sistematic, părăsind terenul „vorbelor de clacă” ale celor care știu câte ceva despre subiect, fără să poată indica un singur episod sau detaliu precis. Căci, nu-i așa, cu toții am auzit că amputările statuilor zeităților din panteonul elin și roman nu sunt simple accidente datorate trecerii necruțătoare a timpului sau unei proaste manipulări arheologice, ci rezultatele unei campanii concertate împotriva acestora duse de către adepții religiei iubirii. Dar, întrebați fiind, n-am putea să spunem când, cine și cum a tăiat capul Afroditei din Atena sau a demolat tempul lui Serapis (pare-se una dintre minunile arhitectonice ale antichității). Evident, mulți dintre autorii acestor vandalizări au dispărut în ceața proteguitoare a timpului și a uitării. Cu toate astea s-au păstrat câteva nume și câteva istorii precise ale unor distrugeri punctuale – din a căror lectură ne putem face o idee despre ce va fi însemnat pentru o întreagă lume existentă de mai bine de o mie de ani apariția crucii înflăcărate pe cerul contemplat de Constantin cel Mare. Catherine Nixey istorisește, fără menajamente, aceste întâmplări: templul lui Serapis demolat de episcopul Teofil în anul 392 d. Cr., statuia Afroditei mutilată și însemnată grosolan, în frunte, cu semnul crucii, Hypathia – celebra matematiciană și filosoafă din Alexandria, ucisă de „gorilele” sfântului Chiril în 415 d. Hr., fratele lui Damascius torturat de creștini, Damascius fugind mai întâi din Alexandria la Atena, la sfârșitul secolului al V-lea, apoi din Atena, după ce Academia a fost închisă, în 529, la aproape o mie de ani de funcționare, căutând azil la un rege persan… Toate acestea sunt expuse într-o narațiune coerentă, impresionantă și accesibilă publicului larg.

Cum era de așteptat, traducerea românească a cărții lui Nixey a fost primită la noi cu aceeași nedezmințită ostilitate, amintită mai sus. Unele semnalări vizează „falsul” de pe prima copertă – unde se amintește că a fost declarată cartea anului de către anumite reviste prestigioase, când de fapt fusese doar nominalizată. Altele reiau anumite critici din presa occidentală privitoare la citările trunchiate și răstălmăcite din anumiți părinți ai Bisericii, ca de exemplu Sfântul Augustin. Altele susțin că minimalizează martirajul creștinilor, reducând numărul martirilor la câteva sute. Altele afirmă că de fapt creștinismul nu a distrus ci a prezervat în bibliotecile mănăstirilor operele antichității clasice. Pe scurt, în viziunea recenzenților români Nixey este o diletantă resentimentară, o jurnalistă care caută senzaționalul (crime, distrugeri, demolări, mutilări, automutilări) în dauna adevărului istoric obiectiv. Deși autoarea, pe lângă faptul că este jurnalist la câteva publicații importante de limba engleză, este și absolventă de limbi clasice la prestigioasa universitate Cambridge…

Nimeni nu vrea să privească atent la dovezile aduse în discuție de către Nixey. Creștinismul e bun, prin definiție, și tot ce s-a făcut sub semnul lui este indiscutabil bun, inspirat de Sfântul Duh, fără greșeală. Nu contează Inchiziția, nu contează măcelărirea catharilor, nu contează războaiele religioase intercreștine, nu contează rugurile. Cu atât mai puțin contează niște „marmoreene brațe” din veacurile de dinainte de Hristos, cu atât mai puțin capetele sparte ale zeilor. Dogma este învățătură, deci tot ce e în afară ei este ignoranță, prostie sau răutate. Pe lângă repulsia față de critica creștinismului produsă de deceniile de comunism, putem găsi o altă explicație și o altă scuză a acestei atitudini în secolele de vitregie a sorții când românii și-au găsit ca singură identitate colectivă apartenența la biserica creștină ortodoxă. În secolele în care au trăit bezmetici, lipsiți de un stat, de o putere politică autohtonă – religia le-a dat românilor sentimentul apartenenței la o colectivitate… națională. De aceea chiar și pentru mulți intelectuali luminați din interbelic rămăsese o evidență (inchestionabilă) că nu puteai fi român fără să fii ortodox…

Să nu cădem însă și noi în aceeași meteahnă pe care o criticăm la alții. Cartea lui Nixey, oricât de valoroasă ar fi (și este, din punctul meu de vedere) „păcătuiește” – și aici au dreptate criticii ei – printr-un anumit „tezism”. Tezistul este reducționist, minimalizează, trece sub tăcere, ascunde doar pentru a-i ieși, și mai abitir, contrastul vizat. Tezistul operează cu tușe groase, cu sublinieri, cu caricaturizări sau cu „sublimări” grotești. Epitetele folosite de Nixey cu privire la primii creștini sunt, prin ele însele, relevante pentru obiectivitatea autoarei: „gloate”, „hoarde”, „analfabeți”, „murdari”. De asemenea, caricaturizarea listei păcatelor capitale (un capitol totuși foarte important al istoriei mentalităților) este dezonorantă pentru autoare.

Dar cea mai impardonabilă denaturare comisă între copertele cărții este cea comisă în capitolul alocat „teatrului roman”. Nixey vrea să transmită cititorilor ei ideea că critica formulată de autorii creștini la adresa teatrului roman denotă barbaria acestora, inaptitudinea lor estetică, absența bunului gust, grobianismul lor. Nicăieri Nixey nu amintește că teatrul roman înseamnă în primul rând, nici mai mult nici mai puțin, decât spectacolele morții umane reale: luptele între gladiatori sau luptele dintre gladiatori și animalele săbatice. Or, principalul obiect de critică al scrierilor părinților bisericii vizează tocmai decăderea teribilă, inimaginabilă, a speței umane implicată de desfășurarea, de tolerarea și de gustul oamenilor pentru asemenea spectacole ale morții.[1] Când moartea oamenilor devine act de rafinament al unei civilizații – este semnul că acea civilizație este în pragul morții și că trebuie să moară. Moartea unei civilizații survine atunci când se instalează civilizația morții. Cum se face că Nixey trece sub tăcere acest aspect? Cel mai probabil, îl ascunde cu bună știință pentru că altfel contrastul dintre „hoardele” de creștini și „elita” educată și rafinată romană și elină nu ar mai ieși deloc. Elita rafinată avea însă de mult timp un tot mai dement gust pentru moarte, pentru sângele de om. Și este o ipoteză demnă de luat în calcul dacă nu cumva creștinismul învinge tocmai din cauza acestei teribile decăderi a umanității din ultimele epoci ale Imperiului Roman. Dar o asemenea ipoteză ar fi schimbat aproape complet peisajul istoric și fauna umană înfățișate în cartea lui Nixey. Chiar dacă faptele prezentate de autoare ar rămâne, în continuare, absolut reale…

 

[1] Catherine Nixey îl citează pe Tertulian, de pildă, cu scrierea sa Despre spectacole, ca exemplu de „încuiat” creștin care nu știe să admire frumusețea spectacolelor teatrale. Evident, nimic despre „spectacolele morții”. Iată însă un singur fragment, cred lămuritor, din lucrarea apologetului creștin:  „… şi cel care în pieţele publice potoleşte vreun arţăgos sau îl dezaprobă, tot el pe stadion îşi dă consimţămîntul pentru lupte mai grele; cel care în faţa cadavrului unui om mort de moarte bună se umple de oroare, tot el în amfiteatru se apleacă cu ochii bucuroşi să vadă corpurile măcinate, sfîşiate şi mînjite de propriul lor sînge(4) Mai mult, cel care ar veni la spectacol din convingerea că trebuie aprobată pedeapsa unui ucigaş, tot el împinge la omor prin bătaia cu biciul sau cu vergile vreun gladiator, contrar voinţei acestuia; şi cel care cere să fie dat leilor vreun ucigaş notoriu, tot el cere pentru gladiatorul cel crud bastonul de repaus şi îi aduce ca premiu boneta eliberării; pe acela însă care este răpus îl cheamă din nou pentru a-i privi faţa, cercetîndu-l bucuros de aproape pe cel pe care a vrut să-l ucidă de departe, [încă] mai crud [fiind] dacă nu asta a vrut.” Cititorul poate găsi mult mai multe paragrafe prin care Tertulian incriminează „spectacolele morții” desfășurate în circurile, în amfiteatrele din Roma la următoarea adresă web de unde am și extras și paragraful citat: http://teatrolog.ro/tertulian-de-spectaculis/ De recitit și capitolul al VII-lea din cartea a VI-a a Confesiunilor Sfântului Augustin (un alt exemplu de „încuiat”, în opinia lui Nixey), intitulat „Cum a fost cuprins Alypius de patima pentru spectacolele de circ”: „Cînd au ajuns la circ și s-au așezat în locurile pe care le-au mai putut găsi, întregul amfiteatru clocotea de plăceri bestiale. Închizînd porțile ochilor, Alypius a poruncit sufletului său să nu ia parte la asemenea grozăvii. O, de și-ar fi înfundat și urechile! Căci un oarecare incident al luptei din arenă a fåcut ca muțimea să scoată un urlet uriaș, care l-a izbit așa de puternic încît nu și-a mai putut stăpîni curiozitatea. Crezîndu-se destul de stăpîn pe sine pentru a putea disprețui și birui orice ar fi văzut, Alypius a deschis ochii și a fost astfel străpuns în suflet de o rană cu mult mai grea decît cea pe care o pătimise în corpul lui gladiatorul pe care a dorit atît de înfrigurat să-l zărească. El s-a prăbușit prin aceasta într-o nenorocire cu mult mai mare decît cea a gladiatorului a cărui cădere pricinuise urletul mulțimii. Urletul a pătruns prin urechi și l-a făcut să deschidă ochii, lăsîndu-i sufletul fără apărare, ca să primească din plin lovitura și să se năruiască; căci sufletul lui fusese mai degrabă cutezător decît cu adevărat puternic, și cu atît mai slab cu cît își închipuia cå se poate bizui pe sine însuși, în loc să se încreadå în tine, Doamne, cum ar fi trebuit. Îndatå ce a văzut sîngele, a fost ca și cum ar fi sorbit în aceeași clipå o înghițiturå de sălbăticie. În loc să-și întoarcă privirile, și-a fixat ochii pe spectacolul din arenă și a băut pînă la fund furia mulțimii, fără să-și dea seama ce face; se delecta cu barbaria unei lupte criminale și se îmbăta de o plăcere sîngeroasă.” Confesiuni, trad. Eugen Munteanu, Editura Nemira, 2000, pp. 339-340)

 

Acest text a apărut în nr. 11/2020 al revistei România literară